– Ai încredere în Dumnezeu?
– Nu există așa ceva.
– Ai încredere în oameni?
– Bineînțeles că nu am. Ce, tu ai? Numai proștii se încred în vorbele altora!
– Ai încredere în tine?
– Bineînțeles! Ce întrebare este asta?
– Uite o întrebare mai simplă: ai încredere că nu o să repeți greșelile pe care le-ai făcut în trecut?
– Hmmm… depinde… este o întrebare complexă. Nu îți pot răspunde cu „da” sau „nu”.
– Și celelalte întrebări nu erau complexe?
– Bineînțeles că nu. Din experiența mea de o viață am învățat că doar în mine pot avea încredere. În nimeni altcineva!
– Păi, după câte am observat, nici în tine nu ai încredere…
– Ba da, faptul că nu ți-am răspuns la o întrebare complexă, nu înseamnă asta.
– Eu nu consider că nu ai răspuns. Doar ai ocolit adevărul…
– Adică?
– Vezi tu, ocolirea adevărului nu îl face de neînțeles, din contră. Eu consider că tu ești încrezător în tine, însă nu ai încredere în tine. Nu ai încredere că alegerile pe care le vei face azi, mâine și în viitor vor fi făcute cu discernământ.
– Cum adică? Tu crezi că sunt fără discernământ? Așa ceva nu există. Sunt un om moral, am respect în primul rând față de mine și față de cei care merită respectul meu!
– Am convenit de la început, și ai fost de acord, ca discuția noastră să nu intre în polemică, de aceea am rugămintea să nu deviem de la această regulă.
– Da, scuze, știi, eu sunt un pic coleric. Iar când cineva mă caracterizează altfel de cum sunt nu mai pot ține cont de reguli.
– Altfel de cum te vezi tu. Deci putem continua, sau ne oprim aici?
– Ok.
– Discernământul ține de capacitatea individului în a aprecia și deosebi între bine și rău, licit și ilicit, moral și imoral. Fără aceste caracteristici nu ar mai exista greșeli. De acord?
– Să zicem. În principiu sunt de acord, e logic ceea ce ai zis.
– Ce este moral, este și drept? Când vorbești despre „natura umană” la ce te gândești? Are legătură cu morala?
– „Natura umană” este coruptă. Uite-te în jurul tău, ce vezi? Toți aleargă după bani și putere. Pentru fericirea personală mulți calcă pe cadavre. La propriu! Eu nu sunt așa.
– Nu vrei să fi fericit?
– Nu am spus asta, nu interpreta aiurea. Consider că fericirea personală nu implică nefericirea altcuiva. Asta dacă ai conștiință, dacă ai discernământ. Eu am!
– Dar poți să faci rău cuiva și fără să vrei, sau, mai bine zis, fără a gândi că acțiunile tale vor aduce suferință sentimentală altor persoane. Din greșelile pe care le-ai făcut în viața ta, unele nu se referă la asta?
– Te referi la divorț? A fost de comun acord. Devenise o relație toxică, nu este doar vina mea…
– Și faptul că nu este „doar” vina ta te absolvă de orice remușcare? Ai conștiința curată? Ce greșeală crezi că ai făcut dacă într-un final ai divorțat?
– Greșeala că m-am căsătorit.
– De ce te-ai căsătorit? A fost un moment de slăbiciune? Cum vezi asta în acest moment?
– Știi cum se zice: „este mai ușor să cunoști zece țări decât un singur om”. Atunci când m-am căsătorit eram îndrăgostit. Iubeam ființa care se lăsa cunoscută. Cu timpul, când vălul vieții feerice a început să se ridice, au început mici tensiuni, păreri diferite, alegeri diferite… Când acestea au lăsat la vedere adevărata față, când deja fericirea noastră se regăsea doar la timpul trecut, am considerat amândoi că trebuie să ne vedem, fiecare, de drumul lui.
– În perioada divorțului ai suferit?
– Normal.
– Păi dacă deja ați luat decizia să vă despărțiți, de ce ai suferit?
– Pentru lucrurile frumoase care au fost, pentru iubirea care a fost.
– Poate și pentru ce ar mai fi putut să fie, crezi? Dacă nu ai fi făcut greșeala să pui în față orgoliul? Dacă ai fi iubit cu adevărat ai fi știut să faci concesii, să lași de la tine. Nu ar fi avut loc tensiunile. Părerile diferite ar fi condus la alegeri de comun acord.
– Nu o știi pe fosta. Nu aveai cum să te înțelegi cu ea! Voia să conducă doar ea, iar eu să fiu un cățeluș ascultător și atât!
– Și ce rău ar fi fost să faci pe plac, dacă o iubeai? Nu crezi că tu ai învățat-o așa încă de când ai cunoscut-o, de când erai îndrăgostit. Dar, spune-mi, înainte de a se aduce în discuție divorțul ți-a arătat că nu te mai respectă? Ori tu i-ai arătat că nu o mai respecți?
– În momentele de furie am fost violent, recunosc, însă mi-am cerut scuze. Din cauza tensiunilor dintre noi, au fost momente când nu m-am putut controla. Nu m-am gândit că asta va duce la ruptură. Irevocabil.
– Ea a suferit la divorț?
– Probabil. Nu am mai comunicat cu ea decât în privința finalizării procesului de divorț. Sincer, nici nu m-a interesat. Crezi că pe ea a interesat-o de mine?
– Dacă tu nu știi, de ce mă întrebi? Dar întrebarea ta dovedește faptul că ai conștiința încărcată în privința deciziei pe care ai luat-o. Dacă pe ea n-ar fi interesat-o, merita ca nici pe tine să nu te intereseze, așa, ca un fel de răzbunare. Dar, gândește-te, dacă ar fi interesat-o de tine? Ți-ar părea rău să știi că n-a dormit nopțile gândind-se că tu nu ești bine?
– Ar fi problema ei! Chiar nu mă interesează.
– Vezi tu, despre ce vorbeam la început. Ocolești adevărul, îl bagi sub preș. De ce? Pentru că tu te postezi pe primul plan, iar după tine vin cei care merită, din punctul tău de vedere. Un punct de vedere limitat. Iar în ceea ce privește încrederea în tine, aceasta este infimă. De ce? Pentru că nu recunoști că vei putea face aceleași greșeli ca cele din trecut. Să îți zic și eu o vorbă: „omul nu ajunge niciodată atât de bătrân încât să nu mai poată face încă o greșeală, pentru că greșeala este omenească”. Greșelile trebuie privite cu inteligență, fără spirit critic. Nu lăsa egoul să ascundă sau să nege greșeala, din dorința lui de a păstra aparențele de superioritate. Altfel, greșelile pot deveni o povara care, în loc sa ne ajute în dezvoltarea personală, ne îndoaie sufletul cu greutatea lor. A recunoaște ca ai greșit este o dovada de adevărată iubire și de apreciere de sine. Iar a recunoaște că nu ești perfect, că ești supus greșelii, te va conduce, implicit, la încrederea în ceilalți. Nu crezi?
– Nu prea…
– Îți mai zic o vorbă: „a răspunde la rău cu rău este o dovadă de slăbiciune; a răspunde la rău cu bine e dovadă de tărie și superioritate”.
– Asta e o prostie. „Întoarce și obrazul celălalt”, nu?
– Bine, atunci îți mai zic o poezie:
„Cu omul prost te mai descurci,
De nu-i și rău, nu te ia-n furci;
Și cu cel rău poți să trăiești,
De ești om bun și te ferești;
Dar fugi cât poți, cu orice cost,
De omul care-i rău și prost!”
De acord cu inteligența bătrânească?
– Să zicem. Dar ce legătură are proverbul și poezia cu încrederea în oameni?
– Are, pentru că încrederea se bazează pe așteptări. Dacă ai așteptări mari, dezamăgirile vor fi mari. Natura umană tu o vezi coruptă, eu zic că este decăzută din cauza egoului individual. Uneori, acțiunile celorlalți ne pot răni, cu sau fără voie. Totul este să știi să primești răul, așa cum primești binele. Nu căuta dreptatea ta, nu lăsa egoul tău să domine. Nu ești cu nimic superior celorlalți, și, mai ales, nu trebuie să vrei să arăți asta. Ai dovedi că ești mai rău decât răul. Toți suntem oameni, toți suntem supuși greșelilor. Să-ți mai zic o vorbă: „a greși e omenește, a ierta e dumnezeiește!” În momentul când aceste vorbe vor avea sens pentru tine, implicit îl vei regăsi pe Dumnezeul pe care l-ai ascuns, alături de adevăr, sub preșul ușii care se deschide spre Rai.
Căci Raiul și Iadul sunt aici, pe Pământ. Raiul este bucuria comuniunii oamenilor cu semenii lor și cu Dumnezeu. Iadul este suferința egoului pentru neîmplinirile datorate greșelilor inerente ale viețuirii.